O filă din jurnal: reîntoarcerea acasă

Am început articolul ăsta în mintea mea de aproape o săptămână, dar vă scriu azi din locul meu preferat, mai exact de pe scara de lemn din spatele casei. E o dimineaţă superbă, un soare care n-a pătruns încă în colţişorul meu şi mă acompaniază trilul pasarelelor. Ascult Edward Sanda şi Ioana Ignat – Doar pe a ta şi cafeaua mi-am băut-o deja.

De când am luat decizia de a reveni, m-am gândit că n-ar strica să scriu un articol scurt despre asta. Despre trăiri mai mult sau mai puţin prevăzute ori despre călătoria de câteva zile pe şosele pe timp de pandemie care pare să nu se mai termine.

Ultimele săptămâni în Irlanda au zburat. Printre împachetări şi anulări, schimbare de planuri, dus şi luat copil de la grădiniţă, telefoane… nu prea le-am simţit. Totuşi, trebuie să recunosc că m-a surprins starea de anxietate care îşi făcuse apariţia şi cu care mă mai întâlnisem o dată înainte de plecarea în Irlanda. Am lăsat-o să se manifeste, să treacă de la sine, dar nu m-am putut abţine şi m-am întrebat: de ce, dacă asta îmi doresc şi mă face fericită? Probabil era tot un fel de teamă de necunoscut.

Am plecat într-o vineri dimineaţa şi credeam că va fi cea mai tare aventură de până acum. Am trecut prin Franţa, Belgia, Germania (unde ne-am şi cazat o noapte), Cehia, Slovacia şi Ungaria. Pe măsură ce ne apropiam de România, începea să arate tot mai mult a acasă. Au fost fix 3 zile şi 4 ore până în oraşul natal şi, uitându-mă acum în urmă, pot spune că a fost super. Însă atunci, cu toată oboseala acumulată, durerea de spate şi picioarele umflate, în ciuda opririlor dese de pe traseu, mi s-a părut o călătorie interminabilă. Sunt convinsă că s-ar fi simţit altfel dacă nu ar fi fost pandemie şi nu ne-ar fi interesat prea mult durata călătoriei. Eram epuizată când am ajuns acasă. Dacă mă întrebai cum mă cheamă, abia puteam să-mi rostesc numele fără să mă bâlbâi.

A trecut şi parcă nici n-am fost plecată vreodată. S-a calmat şi anxietatea aia care nu a apărut doar înainte de plecare, ci a fost prezentă în 70% din timpul petrecut în Irlanda. Colac peste pupăză, soarta mi-a rezervat o surpriză: mi-am pierdut toate amintirile din ultimii 4 ani în momentul în care hard-ul laptopului meu n-a mai vrut să mai boot-eze. Fără preaviz, fără să mă gândesc să le salvez pe un hard extern. Le mai am doar în capul meu şi pe ici pe colo trimise la timpul lor oamenilor dragi. O fi şi ăsta un fel de şut în fund, perceput ca un pas înainte.

Una peste alta, e bine acasă. Experienţa a fost, fără îndoială, una benefică. Dar nicăieri nu e viaţa roz, nu vă gândiţi că în Irlanda stau câinii cu colaci în coadă şi curge lapte şi miere oriunde te-ai uita. Peste tot te zbaţi şi dai din coate ca să supravieţuieşti. Iar străin eşti oricât de mult timp ai fi petrecut într-o altă ţară.

Reîntoarcerea acasă este, de departe, cea mai bună decizie pe care puteam să o iau. Am câştigat timp cu familia mea (nu-l aveam, deşi locuiam în aceeaşi casă), cu familia extinsă, cu prieteni şi, mai ales, cu mine. Timp pe care nu prea îl mai aveam de vreo 4 ani.

Abia aştept să văd ce are universul pregătit pentru noi. Un prieten drag irlandez ar spune:

There’s no place like home and you never know what’s coming down the road.

Pat

Dacă ţi-a plăcut articolul meu, dă-mi de ştire într-un comentariu. Dacă vrei să fii la curent cu noutățile, urmăreşte-mă pe Facebook.